Stimaţi foşti colegi (în calitate de salariaţi) şi actuali colegi (decurgînd din calitatea mea de filoelen aderent la filiala UER Bucureşti),


Da, sînt doar un filoelen.
Posedînd poate o fărîmă de Byron, m-a atras Grecia, ideea elinicităţii. Drept dovadă dau materialele existente la rubrica „Universul Grec” de pe siteul Uniunii. Cititi-le, priviti-le si opinati asupra lor.
Nu am fost plătit să le fac. Răposatul Fotopolos mi-a dat în sarcină să postez pe siteul Uniunii ştiri. Şi atît. Din proprie iniţiativă, am cercetat, a studiat, am scris articole, am alăturat fotografii – şi au rezultat acele materiale.
M-am străduit ca ele să intereseze cititorul (obsesie a mea şi cît m-am ocupat de revista Elpis). Să informeze, în condţiile în care mulţi oameni, chiar de sub Olimp de origine, nu cunosc mare lucru despre ţara lor de origine, în cel mai bun caz clişee.
Am vrut totodată ca acele materiale, ca ceea ce ieşea din pana mea să fie cît mai echilibrat. Nici desuet, nici avangardist. Nici de patriotism fals, dar nici de căutător cu orice preţ al defectelor unui popor.

Toate acestea au dus la paginile de informare culturală sau politică existente azi în rubrica „Universul grec”.
Acestea si înfăţişarea grafică a revistei Elpis (plus unele materiale semnate de mine) constituie cartea mea de vizită.

Realizez revista Elpis din 2004. Trei ani în calitate de colaborator. Drept dovadă a faptului că regretatul Sotiris Fotopolos a fost mulţumit de munca mea este mărirea de salariu din 2004, precum şi faptul că în 2007 m-a adus în calitate de angajat permanent al Uniunii Elene, la sediul din Bucureşti. Eram responsabil cu tehnoredactarea / designul revistei Elpis, cît şi cu ceea ce poate fi numită bucătăria siteului.
Nu am suferit sancţiuni din partea conducerii Uniunii. Dimpotrivă. Între altele, preşedintel Fotopolos a insistat să emrg cu fiul meu minor în Grecia. Am mers, în vara anului trecut, şi de atunci sînt îndrăgostit de această ţară. Despre impresiile mele din acest fermecător drum, vezi materialul aferent de pe acelasi site.

M-am straduit ca revista să arate mai bine, să fie mai interesantă de la un număr la altul. M-am străduit, ca unul care venea din cel mai important trust publicistic al ţării, să aplic aici multe dintre lucrurile învăţate la Publimedia. Am căutat fotografii, am mers cu aparatul propriu de fotografiat în căutare de imagini, cum ar fi cele ale Bisericii elene din Capitală. Că veni vorba, la articole din revista ce urmează să iasă am mers cu al meu HP să fotografiez instituţii precum Institul de Istorie Iorga ori strada Lucaci din Bucureşti. La care se făcea trimitere în articolul despre Ariadna Camariano-Cioran.

Despre munca mea în Uniune, despre ceea ce se cheamă pompos caracter – întrebaţi colegi de la sediul Uniunii, întrebaţi preşedinţi de filiale. Întrebaţi pe cei de la biroul de presă elen din Bucureşti, cu care am colaborat.


De aproape un an însă, s-au grămădit nori puţin spus negri deasupra neînsemnatei mele fiinţe. Mai exact din momentul dispariţiei celui care a refondat UER, la 1990. Într-un crescendo pot spune sinistru, s-a ajuns să-mi fie imputate cele mai mari păcate posibile. Deodată am devenit depozitarul Răului pe pămînt. Deodată ceea ce fac eu la Uniune nu e bun de nimic. Iar eu, o Balanţă altminteri la locul ei, nu am altă treabă decît să jignesc şi să îndepărtez de Uniune oamenii de valoare. Eu probabil ţin şi revista pe lunile ianuarie-februarie să nu fi apărut nici în ziua de azi. Hotărît lucru, viaţa bate filmul!
Totul a culminat cu o decizie a celor în drept (din 27 mai a.c.) , în urma căreia veniturile mele urmau să scadă la o treime. Cu 2 milioane mai mult decît ajutorul de şomaj. Cei cu experienţă dintre dumneavoastră ghicesc cu uşurinţă dedesubturile gestului...

Vă imaginaţi care a fost opţiunea mea.



Dragi colegi,
Consider că, legat de cele de mai sus, s-a comis o mare nedreptate.
Bineînţeles că nu e cazul de mers cu nuiaua într-un cabinet mai luxos din strada Alecsandri. Mă voi descărca însă şi eu cum pot, ca unul nedoritor să capete vreun ulcer ori vreo boală de piele din asemenea injustiţie.
Cum, pe această criză economică, mă aşteaptă ceva luni bune pînă îmi voi găsi un loc de muncă, m-am gîndit să nu-mi pierd antrenamentul minţii, al condeiului şi să trec pe hîrtie nişte impresii decurgînd din prezenţa mea vreme de mai mulţi ani la sediul UER. Din experienţele cu unii oameni de aici. Sper să nu-mi purtaţi pică descoperind, din cînd în cînd, asemenea reflecţii în Inbox-ul dumneavoastră...


Sînt mari şanse să nu vă plictisească. Să fie instructive.
Iar ştiinţa înseamnă putere... Este mare lucru să ştii din timp ce te poţi aştepta de la un om. Eu n-am ştiut, şi în general mulţi intre colegii mei s-au luat după aparenţe. Încerc să-i ajut pe alţii să vadă dincolo de aceste aparenţe...


E posibil sa bat cimpii, e posibil sa nu o fac... Nu uitati ca Grecia este spatiul de unde vine termenul de Casandra. O cetate infloritoare nu a crezut spusele acesteia...


Inchei cu o butada pe care politicienii experimentati o ţin la loc de cinste.
Dupa ce a preluat postul de presedinte al Statelor Unite (in urma asasinarii lui JF Kennedy, 1963), Lyndon B. Johnson l-a pastrat in post pe John Egdar Hoover, director al FBI. Acesa din urma era in post de peste 30 de ani si vadise un caracter nu tocmai comod predecesorilor la Casa Alba. Intrebat de ce procedeaza astfel, placidul Johnson a raspuns: "Prefer sa-l am la mine in cort scuipind afara, decit afara scuipind inauntru...".




Mircea Ordean
fost designer revista „Elpis” si responsabil site UER


Completare
Era să-i dau titlul “S… sans frontieres”, cuvintul incomplet fiind ceva care aduce cu romanescul salata.

Am deja ceva reactii la materialul de mai sus.
Un bucurestean e mai-mai convins ca-s montat de altii (şi de aceea nu am acceptat să spăl rufele în familie – de parcă Zisopol s-a gîndit vreos ecundă la aşa ceva…).
Domnule, nu.s montat de nimeni, e vorba doar de un interior naiv care reacţionează extrem de vehement la încălcarea unor idei de care cei mari din jur fac altminteri are caz… De aici tootă tevatura…

Hai să-ţi dau un exemplu, concitadinule…
Încîntat că a găsit arma curăţeniei, preşedintele (nu mai e interimar? A fost confirmat de vreun Congres?) ne-a plimbat pe sub nas ideea că vom da concurs, noi incompetenţii, pe posturile pe care le ocupam în acel moment.
În ticăloşia mea de azi, miros aici două lucruri. Că el însuşi, Zisopol, e speriat de ideea că ar putea da un examen real pe ceea ce ocupa azi… Apoi, că asta îi va fi ţinut în trecut cu alţii (cum scrie o carte recentă despre personalităţile dificile, şefii slabi ştiu, de fapt, că sînt slabi…).
Nu ştiu cum a ţinut la colegi din jur, dar eu nu m-am ambalat prea tare. Eram stăpîn atît pe meserie, cît şi pe cele colaterale… M-am temut însă de lipsa de scrupule a examinatorului – căci mă puteam astepta să facă parte din comisie el şi vreo doi obedienţi…
În fine. A mirosit însă şi el, Marele Grec, că nu ţine pe acea cale… Pînă în ultimul moment a ţinut însă cu placa asta. Chiar şi în dimineaţa Execuţiei.
El a avut hîrtia de cvasiconcediere (am explicat ce şi cum) încă de pe 26 mai. Un om normal, în situaţia asta (care la rîndu-i ţine de dificultatea găsirii un post azi în România), şi-ar fi zis că ajunge un ciocan la un car de oale… Blîndul preşedinte a venit precum Panzerul, doar-doar l-o vedea pe interlocutor umilit şi făcut pe el.
La un ceas sau două, fui chemat din nou în biroul său. Acolo mai erau Anton Hiropedi (fu adorabilă, cîndva, iritarea acestuia: “De ce îi spui lui Zisopol preşedinte? Toţi sîntem preşedinţi aici!” – adică şefii de filiale) şi un om pe care îl vedeam prima oară. E vorba de Caracaş, de la Ploieşti, dacă am reţinut eu exact din alte situaţii.
Şi re-ajung la chestia cu naivitatea. Acesta din urmă mi s-a părut un om la locul lui. Şi-am fost încîntat că locul nu-i contaminat totuşi complet! Respectivul Caracaş mi-a spus că au venit vremuri grele pentru Uniune, şi că sînt nevoiţi a umbla la salariu… (vezi hîrtia Comitetului). Nu mi-a dat prin cap să întreb dacă aşa ceva se mai aplică şi altcuiva – dar oricum nu era locul.
Între altele s-a zis că Art Director-ul e o poziţie de conducere – deci eu, ca neposesor mai ales de studii superioare – nu aveam faţă de aşa ceva. Mă bucur însă că toţi trei au învăţat ulterior cum e cu buturuga mică şi neşcolită cu patalama…
Numitul Caracaş cel la locul lui a încheiat că îmi va parveni o hîrtie cu noile post şi salariu, pe care le pot accepta sau ba. Am plecat aproape încîntat, închipuindu-mi că voi avea parte de un salariu omenesc.
Acelaşi ploieştean ştia în momentul iniţial care e suma de batjocură ce-mi era oferită de sanchi. Adică pentru un om care făcea între altele prelucrare digitală de fotografii, 6 milioane şi cam jumătate. Cu un milion şi ceva peste ajutorul de şomaj, adică. A acceptat însă acel om aparent la locul lui să joace acest teatru de salata (ca sa nu dau expresia in franceză…).
Pe timpul discursului lui Caracaş, minune mare! Fraţii Zisopol şi Hiropedi îşi fereau în draci privirea! Zău că era un spectacol, chit că mi se oferea pe eşafod. De unde îmi dau seama că nu am greşit cînd am spus, altundeva, că oamenii ăştia nu ştiu să discute de pe picior de egalitate cu cineva. Trebuie să fie ei sus de tot şi dacă se poate umilind.
Închei adresînd un salut călduros domnului care a jucat rolul cozii de topor în acea discuţie, dorindu-i o carieră îndelungată în ţara unde boşii se schimbă, dar anumite atitudini ba (citatul e mai frust şi-i parcă al lui N.D. Cocea).